DESPRE EDUCAŢIE

Platon definea educaţia ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.

Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, consideră că la naştere, natura înzestrează copilul numai cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educaţie. Rezultă că în concepţia sa, educaţia este o activitate de stimulare a acestor „seminţe”,  implicit, şi de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.

Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educaţia se prezintă sub forma unei relaţii interpersonale de supraveghere şi intervenţie ce se stabileşte între „preceptor” (educator)şi copil (viitorul „gentleman”).

Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educaţia contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societăţii: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educaţie şi că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.

Pentru Jean-Jacques Rousseau educaţia este în acelaşi timp intervenţiei neintervenţie : „Educaţia negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării fireşti, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenţie”.

În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart educaţia este împărţită în trei subdiviziuni: guvernarea, învăţământul (realizarea unor obiective specifice)şi educaţia morală.

Sociologul francez Émile Durkheim considera că educaţia este o acţiune „exercitată de generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viaţă socială.”; are ca obiect să provoace şi să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale. Durkheim afirma că „educaţia constă într-o socializare metodică a tinerei educaţii”.

Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educaţia este „un fapt social şi individual în acelaşi timp”. Florin Georgescu considera că „educaţia este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie” (Florin Georgescu 1970).

        Educaţia cuprinde ansamblul influenţelor, acţiunilor, activităţilor desfăşurate pentru formarea, dezvoltarea, modelarea personalităţii umane, pentru integrarea sa optimă în societate. Educaţia reprezintă activitatea socială complexă constituita din ansamblul acţiunilor constiente, sistematice şi organizate, desfasurate cu scopul formarii şi dezvoltarii personalităţii umane în concordanţă cu nivelul de dezvoltare al societăţii.

        Influenţele educative actionează permanent asupra fiecarei persoane. În funcţie de caracterul acestora: sistematizat, organizat, spontan, putem clasifica formele educaţiei în: educaţie formală, nonformală şi informală. Formele educaţiei reprezintă modalităţile în care se realizează acţiunea educaţională.

Educaţia formală se realizează în cadrul instituţiilor specializate (gradiniţe, şcoli, universităţi, centre de perfecţionare etc.) cu scopul formării şi dezvoltării personalităţii umane în plan intelectual, moral, estetic, fizic şi tehnologic, pe baza unor documente oficiale (planuri de învatamânt, progarame şcolare, manuale şcolare, cursuri etc.).

        Educaţia formală valorifică activitatea de educaţie⁄instruire organizata în cadrul sistemului de învaţământ sub îndrumarea unor cadre didactice specializate.

Educaţia nonformală reprezintă ansamblul acţiunilor instructiv – educative realizate într-un cadru instituţionalizat extraşcolar. Educaţia nonformală include: activităţi situate în afara clasei (cercuri pe discipline transdisciplinare; ansambluri artistice, sportive, culturale; întreceri, competiţii, concursuri, olimpiade şcolare) şi activităţi situate în afara şcolii (activităţi periscolare).

Educaţia informală cuprinde ansamblul influenţelor cu efecte pedagogice exercitate în mod spontan şi continuu asupra personalităţii umane. Aceste influenţe care se rasfrâng asupra individului în practica de toate zilele, la nivelul familiei, localităţii, grupurilor sociale, comunitătii şi al mass-mediei, acţionează neintenţionat şi adeseori sunt infuzate inconstient în gândirea şi comportamentele indivizilor. Considerăm că educaţia corespunzatoare din familii reprezintă baza dezvoltării ulterioare a fiecarui individ. Climatul familial adecvat, modelele de comportament ale parinţilor, regimul vieţii în familie în general sunt determinante pentru copilul în formare.

        Funcţiile educaţiei derivă din implicătiile psihosociale ale activităţii de formare şi dezvoltare a personalităţii umane şi din finalităţile pedagogice stabilite la nivelul macrosistemului educaţional, într-o anumită perioada de dezvoltare a societăţii.

        Funcţia centrală a educaţiei este aceea de formare şi dezvoltare permanentă a personalităţii individului cu scopul integrarii sociale optime. Realizarea acestei funcţii centrale a educaţiei implică promovarea funcţiilor principale, care asigură integrarea individului în domeniile esenţiale ale vieţii sociale.